Să nu uităm de sport!

Copii cu ochi lipiţi de tablete, părinţi care nu s-ar desprinde de pe banca din parc, liceeni care sunt experti cand vine vorba de a juca FIFA pe calculator, dar li se face rău instant dacă trebuie să meargă pe jos câteva staţii de metrou, până la şcoală, şi zeci de tinere, care se plâng că nu au când să facă mişcare pentru că sunt prea ocupate la birou. Când am devenit oare atât de sedentari?! Şi de ce am renunţat să mai facem sport?!
 
Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu generalizez, dar mă uit în jurul meu şi nu înţeleg de ce sportul trece pe locul doi în vieţile noastre. Am auzit toate scuzele din lume: agenda încărcată, lipsa banilor, probleme de sănătate. Cu excepţia cazurilor cu adevărat serioase, pur şi simplu,  eu nu cred niciunul dintre aceste pretexte inventate. Poate nu aveti timp să alergaţi, să săriţi coarda, să vă plimbaţi cu o bicicletă sau să ieşiţi în parc zi de zi, dar sigur găsiţi timp şi pentru aceste activităţi dacă învăţaţi să le transformaţi într-o prioritate.
 
Dacă voi nu vă faceţi timp pentru voi, nu va veni nimeni să vă ofere o pauză de la îndatoririle voastre. Va trece timpul şi veţi constata că v-aţi neglijat, că v-aţi consumat prea mult pentru alte probleme şi acum, nu mai aveţi energie şi putere. Ba chiar, vă mai doare şi sufletul, şi plângeţi pe ascuns, când nu vă vede nimeni. Şi pentru ce?! Nu spun că sportul rezolvă problemele financiare, relaţiile nefericite sau grijile de la muncă. Sportul vă face însă puternici, vă dă altă stare de spirit, vă face să zâmbiţi. Iar voi meritaţi un pic de timp pe care să vi-l acordaţi doar vouă.
 
Când eram mic, îmi plăcea atletismul şi fotbalul. Trăind la ţară, nu prea avem timp să le practic pentru că, la fel ca toţi copiii de la sat, aveam multe treburi gospodăreşti. Umblam toată ziua cu miei, iar vara, mă duceam la sapă cu părinţii. Dacă voiam să mă duc la scăldat sau la fotbal, trebuia să car mâncare pentru animale cu cârca. Pe primul plan, era mereu munca. Şi chiar dacă eram bun la fotbal, nu mi-am depăşit niciodată nivelul, deşi poate mi-ar fi plăcut să fac performanţă. Totuşi, chiar dacă nu făceam sporturile care îmi plac, eram activ şi făceam mereu mişcare. Nu ca acum când copiii se mută de pe canapea pe fotoliu cu telefoane mobile în mână.
 
Pe Ilona, am dus-o deja la înot. Dincolo de starea perfectă de sănătate (la controalele de rutină, medicul ne spune mereu că se vede că face sport după bătăile inimii), a prins gustul spiritului de competiţie, al disciplinei şi al dorinţei de a progresa. Iar acesta e cel mai frumos cadou pe care îl putem face copiilor noştri pentru a răzbi în viaţă.Şi de unde ar putea ei afla ce înseamnă cu adevărat sportul dacă mama sau tata acceptă să îi ajute cu scutiri la ora de educaţie fizică?!
 
Foto: Csilla Szasz
Da-i share
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

One Comment

  1. Alina Ionescu

    Cine are urechi sa auda!!!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*